Distribuie articolul:

În ultimii ani au apărut numeroase pagini online dedicate fotografiei urbane. Mi-au atras însă atenția fotografiile Mirelei Pipoi pentru că reușește să surprindă farmecul clădirile decrepite ale vechiului București, fără însă a idealiza subiectele. Îmi place și atenția pentru detalii pe care altfel le trecem cu vederea: ferestre, balcoane, marchize, ziduri.

Mirela surprinde o anumită tihnă în cadrele ei și am vrut să aflu mai multe despre ea și fotografiile ei.

1. Cine este Mirela Pipoi? Ne poți spune câteva cuvinte despre tine? De când faci fotografii?

Mirela Pipoi este un om din provincie adoptat de acest oraș, București. Sunt născută și crescută în Bușteni, eterna mea casă. Este o iubitoare de frumos și o visătoare profesionistă, cum îmi place să îmi spun. Este o cititoare pasionată, o iubitoare a muzicii, a caligrafiei, a călătoriilor cu trenul; a designului de interior și de obiect, a logo-urilor, a arhitecturii, a ușilor, a ferestrelor, a obiectelor de anticariat, și a multor altor detalii estetice și cu poveste prezente în jurul nostru.

Este o aspirantă la echilibru. Este omul din spatele unui cont de Instagram care prezintă locurile pe unde o poartă pașii și emoțiile pe care le simte fiind acolo. Este și omul 9-17, prins în trafic sau la birou, cu activități profesionale complet din afara ariei fotografiei.

Fotografii fac încă din copilărie, de pe vremea aparatelor pe film. Am avut un camera no-name, ale cărei filme le voalam, în primă instanță; eram animată de a suprinde tot ceea ce era în jurul meu – familie, animale, cărți, păduri, etc. A survenit apoi o pauză uriașă și am reactivat acestă plăcere odată cu primul meu smartphone, asta întâmplându-se undeva în primul an de facultate. Apoi, odată cu mutarea mea în București și câștigarea propriilor bani, mi-am cumpărat un DSLR mid-class, pe care îl folosesc inclusiv acum. Mi-e tare greu să mă desprind de el, avem o legatură organică.

2. Fotografie digitală sau pe film? Care este mediul tău preferat şi de ce?

Fotografie digitală. Este ușor să experimentezi, să greșești, să corectezi acolo unde ai greșit, să înveți deoarece vezi rezultatul imediat.

În plus, costurile consumabilelor sunt infinit mai mici și mai accesibile decât în cazul fotografiei pe film.

3. Care este locul tău drag din Bucureşti (sau din alt oras), unde revii de fiecare dată să îl fotografiezi?

Dacă vorbim de București, orașul pe care îl fotografiez cel mai des de altfel, invariabil vorbim despre Palatul CEC. Este impresionant în tot ansamblul său, însă cupola centrală, aflată la momentul apusului, are un magnetism aparte pentru mine și o consider definiția eleganței Belle Epoque-ului. Iar în imediata lui apropiere, Palatul Telefonelor, model al manifestării Art Deco în România.

Dacă vorbim despre alte orașe, primul gând mă duce la Vila lui Mihail Suțu din zona peninsulară a Constanței, pe care dacă o izolezi vizual de “eclectismul” din jur, îți rezultă un veritabil tablou arab, cu o poezie, o melancolie pe care doar acolo o simt. Iar povestea locului amplifică aceste emoții.

Se spune că aici, la baza falezei, exista un debarcader (distrus de furtuni și valuri în jurul anului 1900) unde acostau ambarcațiunile otomane. Aici ar fi urcat la bord la plecarea lor către Imperiul Otoman cele mai frumoase fecioare ale locului pentru a fi duse în haremul sultanului. Pentru a evita acestă rușine, se pare că cele mai multe dintre ele alegeau să se arunce de pe faleza înaltă.

4. Ce te inspiră? Poți să ne povestești puțin despre procesul creativ, cum îți alegi subiectele? 

Sunt un fotograf spontan, să spun așa, deci mă inspiră tot ceea ce mă înconjoară: jocul de lumini și umbre, texturile clădirilor, detaliile acestora, contrastele orașului, straturile lui, energia tăcută a caselor, dinamismul străzilor. Zona de care mă simt cel mai atrasă este fotografia de arhitectură și, pe plan secund, cea de stradă.

Procesul creativ pornește întotdeauna din mijlocul plimbărilor, atunci când ochii mei privesc curios în jur. Pentru mine esența fotografiei este simțirea. De aceea, de cele mai multe ori, subiectele se lasă descoperite printr-un filtru emoțional, apoi printr-unul vizual, ulterior documentar, acolo unde există informații accesibile.

Mă interesează în mod deosebit poveștile locurilor. Doar așa li se completează personalitatea și încep să pulseze de viață. Alteori îmi propun să explorez o anumită zonă, să fotografiez un anumit obiectiv despre care am citit sau pe care l-am văzut imortalizat.

5. Este costisitor să fii fotograf (profesionist)? 

Eu nu mă pot defini un fotograf profesionist. Însă, da, este costisitor, dar, ca în orice pasiune, costurile parcă nu cad atât de greu în balanță raportate la plăcerea simțită atunci când vezi rezultatele utilizării unui obiectiv de calitate.

Consider că acestă profesie trebuie abordată metodic; adică trebuie să îți stabilești ceea ce îți este necesar în nișa/activitatea ta, așa încât să poți avea și un echilibru în privința cheltuielilor aferente aparaturii și accesoriilor de profil.

6. Ai fotografi locali sau din afară pe care ii urmărești și admiri?

Da. Din fotografii locali îl urmăresc pe Vlad Efenie, a cărui pregătire în zona de arhitectură se reflectă foarte bine în cadrele pe care le surpinde, pe Cătălin Georgescu, a cărui sinceritate și sensibilitate fotografică îmi place foarte tare. Pe Vlad Dumitrescu, care ne arată esența unei realități pe care, de multe ori, nu vrem să o vedem. Pe Alex Gâlmeanu, care nu cred că mai are nevoie de prezentare.

Din fotografii din afară îi urmăresc pe Peter McKinnon și Alan Palander, doi canadieni foarte talentați, de la care am învățat multe. Pe James Kerwin, care surpinde într-un mod spectaculos decrepitudinea și fragilitatea clădirilor aflate în ruină de peste tot din lume, pe Paul Second, un francez care vede Parisul de pe frumoasele sale acoperișuri, pe Tim Walker – ce povești realizează!

În mod evident, nu mă rezum strict la acești fotografi, ci îmi place să urmăresc cât mai multe stiluri, să descopăr cât mai  multe amprente.

7. Care ți se pare că este cea mai mare provocare pentru un creativ în România anului 2023?

Să rămână autentic, sincer în demersul său și, concomitent, să reușească să își mențină publicul, comunitatea, grupul de urmăritori interesați, conectați.

Și consider că se aplică peste tot, nu doar în România.

8. Care sunt tabieturile tale într-o zi? 

Cafeaua alături de o carte bună, în lumina clară, frumoasă a camerei mele, în diminețile de weekend cu liniște.

9. Cum arată viitorul Mirela Pipoi-fotografă, încotro? Ce planuri ai?

Viitorul apropiat se conturează ca un aparat foto nou. Îmi doresc un upgrade și tot studiez piața. Din punct de vedere conceptual, îmi doresc abordări mai artistice, dar nu îndepărtate de realitate.

De altfel, îmi doresc să mă pot concentra să realizez o selecție de fotografii pe care să le expun undeva. Apoi, îmi doresc să reușesc să patrund în cât mai mult spații de patrimoniu pentru a le studia și imortaliza.

Planul principal este, totuși, să acord mai mult timp fotografiei decât până acum. În raportul implicare/dedicare – rezultate există întotdeuna o relație de proporționalitate directă.

10. Ce sfat ai da unui tânăr fotograf la început de drum?

Să ai aibă curaj și să simtă fotografia, să nu fie dezamăgit de greșelile apărute. Să exploreze și să experimenteze pentru că doar așa poate descoperi nișa care îl reprezintă, să nu se rezume strict la ea, să învețe continuu (avem marele avantaj de a avea la îndemănă resurse educaționale formale sau infomale într-o cantitate uriașă, ceea ce poate fi și bulversant pe de altă parte).

Să încerce să se conecteze la cât mai multe medii creative, indiferent de forma de manifestare, să cunoască oameni cu interese comune. Aparatul de fotografiat să îi fie o prelungire firească, să îl cunoască bine, si, cel mai important, să își acorde timp.

În funcție de stilul abordat consider necesar să știe să utilizeze și măcar un program de editare foto.

Fotografiile din arhiva artistei.