Distribuie articolul:

Irina Dobrescu este una din artistele inconfundabile de pe scena ilustrației contemporane. Lumile unice și magice pe care le crează sunt deopotrivă fantastice și realiste, situate undeva la granița a ceva ce este sau poate fi, și a minunatului imaginar. Irina este de asemenea autoare și membră fondatoare a Clubului Ilustratorilor.
A ilustrat cărți precum ‘Inocenții’ de Ioana Pârvulescu, ‘Regele piticuț’ de Radu Vancu, propria ei carte ‘Lupul jucător de poker’ pentru care a câștigat Trofeul Arthur în 2014, sau ‘Anunțuri hazlii pentru adulți și copii’, pentru care împreună cu autoarea Ionela Hadârcă a primit Premiul Cărturino 2024 pentru cea mai frumoasă carte ilustrată. Vă invitam să o cunoașteți pe Irina și să descoperiți universul lucrărilor ei, dar atenție: nu uitați să citiți plăcuța de la intrare!

1. Când pășim în universul tău artistic, ce ne întâmpină la intrare?

Poate că o plăcuță pe care scrie „Leave out all despair ye who enter here”.

‘Ciorapul, fereastra’

2. De ce artă și nu altceva? Și dacă ar fi fost un altceva, ce altceva ar fi fost?

Toate drumurile au dus către profesia de ilustrator: pasiunea pentru desen, pasiunea pentru cărți, o vulpe pe care am desenat-o și care a convins-o pe mama să mă dea la școala de artă încă de la 10 ani, genele și exemplul bunicului meu, pictor. În plus, un puternic instinct de conservare: sunt dezastruoasă în oricare alt câmp de activitate, ilustrația a fost șansa mea de supraviețuire. Menționez însă că visam la 11 ani la profesia de detectiv particular și că în continuare îmi sună interesant. Sunt deschisă la propuneri de cazuri.

Stand Bookfest 2023, fotografie realizată de Maria Cocuz

3. Ești una din ilustratoarele cele mai apreciate în România și ai acumulat o experiență vastă într-un domeniu care de altfel nu este încă foarte dezvoltat aici, comparativ cu alte țări.
Cum crezi că se translatează experiența în munca ta, privind mai departe de calitatea tehnică a lucrărilor?

Mulțumesc pentru apreciere!
Poate că cel mai important efect al experienței, din care o parte semnificativă acumulată în copilărie și adolescență, este că se formează un soi de fuziune creier-mână-creion, că devii un fel de mutant, Brush-Man, sau Wonder-Pencil-Woman.
De asemenea, am ajuns să știu un pic mai bine cum funcționez, să știu ce să aștept de la mine, știu cum să îmi împac latura perfecționistă cu ce mai rămâne din mine în rest🥴, perioadele de elan cu cele de saturație, am idee cum să-mi protejez, să-mi încurajez și să-mi țin treaz copilul interior; știu că adesea sunt într-un blind spot în ceea ce privește un ego turbulent, sau a altor monstruleți din mine, așa că înțeleg să mă bucur de eșecuri în mod egal ca și de succese, să știu să apreciez situațiile care mă ajută să-i dibui în mine.

‘Furculița’

4. „Lupul jucător de poker” este cartea pe care ai scris-o și ilustrat-o și care, în 2014, a câștigat Trofeul Arthur.
Cum ai experimentat privitul lumii (reale sau imaginate) prin lentilele unui ilustrator- scriitor?

„Lupul jucător de poker” a fost, în primele etape cel puțin, o experiență care aproape mă făcea să levitez. Am descoperit atunci ce forță au cuvintele să creeze – o lume, viață, personaje, copilăria mea pierdută, lupi hrăpăreți prin care să-mi manifest lăcomii refulate, cufere secrete, you name it!
E important, cred, atunci cand te apuci să scrii, să prinzi un pic de curaj. Eu la capitolul curaj am fost avantajată de faptul că știam deja că pot crea lucruri prin desen și, de asemenea, de situația de a fi părinte ce deapănă seara poveste după poveste și observă că se poate.
În plus, pare că e și un daimon care atât așteaptă să te prindă în gheare: eu cu inocență ticluisem să fac un picture book foarte simplu, despre niște pălării, cu doar câte un rânduleț scris pe fiecare pagină. Am luat deci stiloul în mână, foarte seren, pentru acel rânduleț, și cum l-am pus pe foaie, zici că am devenit posedată: nu m-am mai putut opri din scris frenetic zeci și sute de pagini.

‘Bunic și nepoți’

5. În aprilie, cu ocazia Zilei Mondiale a Cărții pentru Copii, ai expus o serie de lucrări la Muzeul Național al Literaturii Române, care a inclus lucrări realizate și în tehnici inedite.
Ce ne poți împărtăși despre expoziția ta, „Spune-mi o poveste!” și aceste lucrări ?

Lucrările din această expoziție reprezintă, în cea mai mare parte, ilustrațiile ultimelor cărți la care am lucrat: ‘Inocenții’ de Ioana Pârvulescu, ‘Degețelele’ de Gabriela Tabacu, ‘Anunțuri hazlii pentru adulți si copii’ de Ionela Hadârcă, ‘Copilărie, numele tău e Roșu’ de Luminița Voina Rauț, și ‘Medalion’, un proiect de carte scrisă de mine. Majoritatea sunt realizate într-o tehnică foarte savuroasă, anume guașe și acrilic pe suport de ceramică la rece.
De mult am descoperit că pictura este în mare parte un joc cu foaia – tu arunci mingea, ea ți-o întoarce; de data asta suportul e și mai jucăuș, răspunde și la șmirgheluiri, zgârieri, presări, modelari, înțepări și hârcâieli!

„Spune-mi o poveste”, expoziție personală la Muzeul Național al Literaturii Române, 2024 , fotografie realizată de Andrei Dobrescu

6. În deschiderea vernisajului expoziției tale ai adresat publicului o întrebare frumoasă, și anume, i-ai rugat să se întrebe dacă poveștile reprezintă o evadare din realitate, sau dimpotrivă, o imersare în realitate. Tu cum răspunzi la această întrebare proprie?

Îmi dau seama abia acum că întrebarea mea avea iz retoric și că, de fapt, trăgeam toată spuza pe seama noastră, a creatorilor de povești. Și e adevărat că asta tind să cred – că trăim în plină magie, că nu doar psihicul nostru, ci și realitatea, în miezul ei, funcționează pe baza acestor arhetipuri, pot fi descrise de marile și micile mituri, de legende, de povești. Pe de altă parte, pentru ca eu am lansat întrebarea, mă simt chemată să reprezint și partea cealaltă. Într-adevăr, există și aspectul ăsta al poveștilor ca evadare din realitate, fără îndoială, – cu bune și cu rele. Ni se pare că lumea e dezvăjită și deci un loc cam nesuferit în care să locuiești, mult mai plăcut e deci refugiul în ficțiune. Eu aș sugera ca după ce iei diapazonul din cărți ar fi cazul să ajungi să cânți și să dansezi în viața reală (sau procesul invers, de la viață la poveste, oricum, să existe un flux permanent între cele două).

7. Ce face arta ta să crească? Ce te face pe tine să crești?

Întrebarea e de așa natură încât pot să fac comparația cu o plantă: am avut norocul să apar pe lume pe un teren foarte bogat și fertil.
Bunica din partea mamei era un fel de Creangă feminin, și tot filonul de cultură pe care îl găsești la el îl regăseai la bunica mea, fată de preot dintr-un sat de pe lângă Botoșani. Ea s-a măritat cu un foarte bun pictor, Petre Dumitrescu jr., iar eu am copilărit în miros de uleiuri privindu-l cum pictează. Celălalt bunic al meu era un extraordinar preot, cultura creștină fiind pentru mine un bogat izvor din care m-am adăpat mereu.
Iar soția lui, cealalta bunică a mea, era o ființă extrem de haioasă și de originală, de la ea moștenind o genă a patimii pentru lectură, o patimă a ascunsului cu o carte pe undeva chiar când ‘țara arde’ (ea avea 7 copii și o gospodărie de țară!)
Toate cele patru filoane mă fac sa mă simt moștenitoare a unei mari averi, și să simt că am din ce să cresc.

‘Degețele porcușori’

8. Într-una din întâlnirile Clubului Ilustratorilor, din care faci parte, discutam despre ce presupune lucrul la un titlu care a mai fost ilustrat o dată, sau de mai multe ori, de către alții. Menționai atunci ce înseamnă pentru tine să privești mereu cu ochi noi o carte.
Cum procedezi pentru a nu te lăsa inevitabil influențată de felul în care alții au mai spus aceleași povești?

În general, nu am sentimentul concurenței în relație cu ceilalți ilustratori, îi simt mai mult ca pe tovarăși de joacă în același mare parc de distracție – mai ales când lucrăm pe același text.
În plus, poate că nici nu e nevoie de sentimente sublime ca acestea, pentru că am un stil foarte rupt de lume și autist. Faptul că și Rebecca Dautremer a ilustrat aceeași carte ca mine pare un detaliu foarte îndepărtat, dintr-un viitor vag și incert – pentru mine care citesc cartea și trăiesc în ea pe la 1850.

‘IV Angajez foamea’

9. Hai să vorbim puțin despre „etapa urâtă” din procesul creării unei ilustrații. Ce este aceasta și cum o tratezi? Ești mulțumită sau te bucuri întotdeauna de ceea ce creezi?

Înainte, etapa urâtă în execuția fiecărei lucrări consta într-un foarte dificil examen de început: confruntarea cu o voce extrem de critică din creierul meu, care îmi dădea mereu peste degete când concepeam compoziția.
În prezent am o tehnică în care compoziția se face din mers și în care totul seamănă la început cu o baltă de noroi în care apar (și dispar!) niște boțuri de noroi care apoi pot căpăta brațe și picioare sau poate capătă ramuri sau poate o coadă – pe scurt, modelez ca din lut (cu toate că folosind acrilice pe foaie sau pe suport plat). În această situație nu mai trebuie să gândesc totul încă de la început și presiunea inițială dispare. Pe de altă parte și această tehnică își are etapa ei așa zis urâtă, – în mod sigur toți oamenii care văd lucrările mele de acest gen în stadiul incipient încep să își caute disperat cuvinte politicoase.

10. Există multe mituri care răsar în minte atunci când se vorbește cu și despre artiști. Din punctul tău de vedere, care este mitul care merită a fi demontat și de ce ?

Eu una sunt fericită că există multe dintre miturile despre artiști. Mă avantajează enorm că există clișeul despre artistul cu capul în nori de pildă. Din câte situații penibile n-am scapat ieftin datorită acestui binecuvântat stereotip! La fel, indulgența pentru stilul shabby la artiști, în look și în portofel.
Însă mitul despre artistul-geniu-neînțeles, deasupra celorlalți muritori de rând (prezent mai degrabă în rândul artiștilor înșiși) mi se pare foarte dăunător pentru ei, responsabil de multe drame și boli psihice.

11. Care este un lucru sau un aspect de care nu ai putea să te desparți în procesul tău creativ?

Am nevoie ca de aer să fac cum mă taie pe mine capul, pe foaie. (Macar pe foaie! 🙂 )

Stand Bookfest 2023, fotografie realizată de Maria Cocuz

12. Ce sfat ai primit de la un alt profesionist sau persoană apropiată, care a câștigat valoare în timp pentru tine?

Am ajuns la un moment dat la o concluzie, anume ca în artă ar fi cazul să mă ghidez după regulile vieții, iar în viață să mă ghidez după regulile artei.
De pildă, atunci când aveam 17 ani un preot duhovnic mi-a zis (cam din senin dacă stau să mă gândesc): “să nu minți niciodată”. Și cred că vreo câțiva ani chiar n-am mințit după aia, iar acum mint greu. Ei bine, eu de-acum am de ce să fiu recunoscătoare efortului de atunci pentru că a avea o atitudine sinceră devenită reflex, instinctul ăsta al sincerității (cultivat mai ales în perioade când ești modelabil) mi se pare un mare atu atunci când pui mâna pe creion și desenezi. Există spaima de kitsch pentru orice artist – însă onestitatea, față de tine însuți în primul rand – e o pavăză sigură în fața prostului gust. Ai o grijă în minus.

Premiile Cărturino, fotografie realizată de Andrei Dobrescu

13. Dacă ai fi actorul principal într-un film, cum ai începe și termina filmul?

Aș ține cont de poveste, de script, și m-aș lăsa în seama ei. Am încredere în povești.

Ilustrație de afiș