Distribuie articolul:

Cu certitudine putem spune că majoritatea dintre noi am făcut cunoștință deja cu arta Feliciei Simion, la un moment dat în ultimii 15 ani de când activează și mai mult, am fost atinși de ea într-un mod aparte. Felicia Simion este, de fapt, așa cum se definește, „[…]un cumul de Felicii care au fost și nu mai sunt, care sunt și vor să fie.” Artistă vizuală și fotografă freelance, Felicia are o abordare de tip fine art asupra unor teme precum maternitate, copilărie, corpul feminin, identitate, sau tradiție. Lucrările sale, scrise sau vizuale, sunt eterice și atmosferice, cu narative puternic emoționale, indiferent de subiectul sau tema pe care le abordează. Felicia găsește exprimare și conexiune prin prisma multiplor medii artistice, de la fotografie până la scris, iar discuția cu ea ne poartă într-o călătorie prin multifațetarea unui artist și a unui om care trăiește libertate, în lipsa definițiilor și etichetărilor.

1.Cine este Felicia și ce îi face inima să tresalte de bucurie?

Felicia e un cumul de Felicii care au fost și nu mai sunt, care sunt și vor să fie. Nu cred că suntem puncte statice, ci mișcare și devenire continuă, așa că mi-e greu să mă pronunț în privința lui „cine”. Dar știu că mă bucură și mă îndestulează să fiu deopotrivă aproape de cer și de pământ, undeva suspendată între ele, mai ales în locurile în care e multă iarbă verde și poți asculta cum se apropie furtuna.

2. Nu demult ai ales să îți schimbi handle-ul de pe instagram într-unul cu care rezonăm mult: „Doarfelicia”. Cum vezi etichetarea în mediul creativ?

Cred că am făcut acest pas pentru că obosisem să fiu etichetată (și auto-etichetată) ca fiind o fotografă. Când m-am apucat de fotografie, la 13 ani, era ceva destul de rar în România (încă) să vezi adolescenți cu aparatul foto la gât, cu cont de DeviantART, mânați toți de propria voce creativă în formare. Fotografia a devenit, între timp, un act aproape automat și automatizat – în loc să privim cu ochii, privim prin lentila telefonului, ca și când ne punem o pereche de ochelari să vedem mai bine, uitând că acest mai bine creează un paravan între noi și lume și ne scoate din propria prezență și din trăirea nemijlocită a momentului. Am suferit ani la rând simțind că nu aparțin lumii fotografilor sau artiștilor. Când, în sfârșit, m-am eliberat de dorința de a aparține vreunei lumi anume, am rămas „doarfelicia”. Iar asta m-a scos din orice fel de strânsoare.

Autoportret

3. Ai experiență vastă ca artist vizual și fotograf, însă urmărindu-te online, ne-am bucurat alături de tine să te (re)descoperim și că scriitor. Deseori găsim și trăim creativitatea în forme și domenii multiple. Cum găsești că sunt interconectate acestea și ce valoare există pentru tine în a te exprima și ajunge la cel din fața ta prin mai multe canale sau medii artistice?

Iarăși, îmi este foarte greu să mă definesc ca fiind scriitor, pentru că asta așează o presiune enormă pe umerii mei. M-am reapucat de scris acum un an și jumătate, după vreo 15 ani de pauză în care am privit totul prin ochii de fotograf. Am avut un moment în care, sătulă de supraabundența de imagine, am lăsat aparatul foto la o parte timp de trei săptămâni. Și totuși, simțeam nevoia să mă exprim cumva, să scot din mine sau, mai degrabă, să mă scot pe mine din mine însămi, așa că am început să scriu. Am scris de atunci aproape convulsiv – la metrou, acasă, în drum spre casă, la cafenea, în parcuri, în timpul unor discuții, la mare, la munte, înainte de a adormi sau la trezire. Scrisul a (re)venit într-un mod atât de firesc în viața mea, ca și când nu ar fi dispărut niciodată din procesul meu creativ. De atunci, văd fotografia și scrisul mergând mână în mână. Ce-i drept, mi-a rămas adânc întipărită în minte vorba profesorului de română din generală, care zicea că scriu mai bine decât fotografiez: fotografia este, și ea, tot o scriere – cu lumină.

4. Lucrările tale, scrise sau vizuale, sunt eterice și atmosferice, cu narative puternic emoționale, indiferent de subiectul sau tema pe care le abordezi. Cum te conectezi la ceea ce creezi? Se aprinde mai întâi ideea urmată de o execuție planificată, sau cele două se întrepătrund și se hrănesc reciproc până ajungi la rezultatul final?

Aici depinde de la lucrare la lucrare. Eu sunt o fire (aparent) spontană, însă, de cele mai multe ori, ideile se clocesc în mine și ajung să se concretizeze când ating punctul de fierbere; când, efectiv, simt că le-a venit vremea. Cred că e o hrănire reciprocă – mă hrănesc din idei și ideile se hrănesc din mine, până ne consumăm unele pe altele și eliberăm nevoia de materializare.

5. Este consumată în România fotografia de tip fine art? Exista clientelă?

Aș tinde să dau un răspuns negativ, însă fără a fi definitiv. Nu cred că suntem acolo, în etapa consumului de fine art, nicidecum. Acest „fine art” poate avea, la rându-i, definiții multiple, fiecare poate înțelege ce vrea prin alăturarea asta, „fotografie artistică”. Unora li se pare artistic să captureze o siluetă la apus, altora o ședință foto de maternitate într-un studio cu decor vintage. Pentru mine, fine art înseamnă că sunt liberă, fără rigori care te condamnă la execuție, repetiție, rutină. Este o arie largă în care (încă) mă simt confortabilă.

6. Ai o serie favorită sau un proiect cu însemnătate deosebită pentru tine?

Momentan, pentru că este strâns legată de perioada vieții pe care o trăiesc acum, aș zice că „Passing through” e un proiect îndrăgit de mine, mulându-se cel mai bine pe mine-cea-din-ultimele-șase-luni. O eu care m-am jucat mult, am pus enorm de multe idei în practică și, de cele mai multe ori, nu singură, ci alături de copii. O eu care am stat desculță, am dormit sub cerul liber, am hrănit animalele, m-am cățărat în copaci și am simțit, în final, că am o voce, și că o pot folosi.

7. Într-o postare recentă de pe Instagram ne povesteai despre cât de acasă te simți lângă fotografia documentară. Cum e ea diferită pentru tine față de celelalte tipuri și care sunt punțile pe care le poate străbate ea în timpurile dificile pe care le trăim? Este fotografia documentară o nișa în care un fotograf începător poate construi o carieră sustenabila?

Am iubit încă de la început fotografia documentară, pentru că ea, spre deosebire de alte genuri, nu se preface – sau se preface cel mai puțin. E totul sau nimic, aici sau nicăieri, viață sau vid. E cea care mă ține cea mai prezentă și care mă împinge să fiu un om mai atent, mai răbdător, mai înțelegător față de libertatea clipei. Eu nu știu încă ce înseamnă carieră sustenabilă, pentru că, cel puțin în cazul meu, viața de freelancer a însemnat orice, mai puțin stabilitate (cel puțin pe termen lung). Ce-i drept, nici nu mă dau bătută, pentru că aceeași viață de freelancer a avut mereu un fel al ei de a se auto-regla, în special atunci când am renunțat la a mă mai zbate.

8. Ne povestești despre proiectul tău ongoing- POSTPARTUM? Cum te-au ajutat canalele tale creative – fotografia și scrisul – să navighezi prin depresia postpartum?
Este documentarea propriilor experiențe sau a celor ale altora cu lupte similare ceva ce a ajutat în procesul tău de vindecare?

Sigur, a ajutat în clipele în care am resimțit acut nevoia de conectare. Și de a vedea că nu sunt/ nu am fost singură. POSTPARTUM în varianta lui de pe site s-a încheiat, însă scriu în continuare despre acea perioadă și va face parte din viața mea pentru mult timp. La momentul depresiei, din păcate, fotografia și scrisul nu au fost de mare folos, pentru că îmi era foarte greu să fiu altfel decât absentă în propria minte. Au existat câteva momente de conectare la creativitate, însă erau foarte scurte, iar rezultatele nu țineau mult.

9. Cum rămâi conectată cu audiența ta și ce rol joacă feedback-ul în procesul tău creativ? Ne poți povesti despre un moment în care interpretarea unui privitor asupra operei tale te-a surprins sau te-a mișcat profund?

Încerc să public fie imagine, fie text, măcar o dată la două-trei zile, și să răspund, pe cât se poate, la toate mesajele pe care le primesc. Cel mai tare mă marchează cele care vin în urma textelor pe care le scriu. Oamenii rezonează cu ele și simt că le sunt aproape prin ceea ce transmit – mulți mi-au zis că parcă ar fi cuvintele lor și mi-au mulțumit că am avut curajul să le scot eu la suprafață – iar asta îmi aduce enorm de multă bucurie.

10. Hai să vorbim puțin despre „etapa urâtă” din procesul creativ. În ilustrație, aceasta este ușor de identificat. Cum arată etapa urata în procesul creativ al fotografiei sau scrierii? Ce este aceasta și cum o tratezi?

Etapa „urâtă” ar fi o etapă în care devin prea copleșită de lucruri care nu îmi aduc niciun fel de satisfacție creativă, niciun fel de bucurie sau zvâc – de pildă, lucruri administrative, birocratice, prea multă tatonare, prea mult lucru comercial și prea puțină libertate. Am avut o perioadă frumoasă, de câteva luni, în care am ținut un studio foto în picioare. Și m-am bucurat, cel puțin o vreme. Însă, treptat, ajunsesem să lucrez câte 13-14 ore pe zi, uneori și noaptea, transformând fotografia într-un job full-time, ceea ce credeam că mi-am dorit dintotdeauna. Însă n-a fost așa; mi s-a făcut dor de libertatea expresiei, de spontaneitate, de fotografiat în natură, de imagine documentară, de sens, mult sens în ceea ce fac. Așa că am renunțat la studio, după nouă luni în care a funcționat destul de bine. Am făcut-o fără nicio tristețe, ba chiar cu drag și recunoștință pentru ceea ce a fost, dar nu putea să rămână.

Autoportret în studio

11. Care este un sfat pe care te-ai auzit dându-l, dar pe care nu ai reușit (încă) să îl urmezi ?

Cred că lucrez, încă, la răbdare. Răbdare și înțelegere că lucrurile nu se întâmplă când vreau eu să se întâmple, că întrebările pe care (mi) le pun pot primi răspuns și după ani de zile. Răbdare cu oamenii, răbdare față de propriul proces de devenire ca artistă.

12. Dacă ai fi personajul principal într-o narațiune, care ar fi intriga ce ar determina desfășurarea acțiunii ?

O mutare într-un loc remote.

13. Există multe mituri care răsar în minte atunci când se vorbește cu și despre artiști. Din punctul tău de vedere, care este mitul care merită a fi demontat și de ce?

Că artiștii nu produc, nu muncesc, nu fac. Că sunt prea boemi, prea visători, că nu sunt ancorați în realitate, că o să moară de foame. Înainte-vreme, mă durea să aud asta. Acum, am auzit-o de atâtea ori, încât am devenit imună. Aș vrea să existe loc și pentru artă în viețile oamenilor, iar munca artiștilor să fie respectată într-un mod real, sincer, concret.