Distribuie articolul:

The Art Thief de Michael Finkel spune povestea fascinantă a celui mai prolific hoț de artă, Stephane Breitwieser, și a colecției lui impresionante evaluată la peste 1,5 miliarde de euro.

Cartea este o non-ficțiune care documentează minuțios viața lui Breitwieser, cu atenție deosebită pentru cei 7 ani în care a furat din peste 200 de muzee, dar și a ceea ce s-a întâmplat după ce a fost prins, în 2001. Trebuie să subliniez că e non-ficțiune pentru că se citește ca un roman și uneori e ușor să uiți că povestea e adevărată, atât e de spectaculoasă.

Un furt obișnuit

Cartea începe direct în acțiune: cu un furt din 1997, din casa Rubens (Antwerp, Belgia) pe care Stephane îl face în plină zi, cu paznici și turiști prin preajmă. Iubita sa, Anne-Catherine, stă de pândă în timp ce el desface cu grijă cele două șuruburi ale vitrinei de plexiglas. Lucrează încet, profitând de pauzele din patrula paznicului și de neatenția grupului de turiști care face un tur ghidat. În final reușește să scoată din cutie o sculptură de fildeș, din sec XVII, reprezentându-i pe Adam și Eva. E destul de mică încât să o prindă parțial cu cureaua pantalonilor și să o acopere cu haina. Merge agale până la mașină și, odată ajunși acasă, o adaugă colecției personale din mica mansardă pe care o ocupă în casa mamei lui.

Cine e Stephane Breitwieser

După introducerea tensionată derulăm povestea de la început, într-o tentativă de a explica nevoia compulsivă a lui Breitwieser de a fura obiecte de artă. Momentele biografice sunt intercalate cu analiza psihologilor care l-au intervievat pe hoț și care au ajuns la concluzia că acesta nu este cleptoman, ci mai degrabă, un narcisist care suferă de sindromul Stendhal.

Se consideră mai bun decât alți hoți de artă pentru că el fură obiectele care îl impresionează și se aliniază cu gusturile lui personale, nu le fură pe cele mai scumpe. Și depune eforturi ca să aibă grijă de arta furată. Petrece nenumărate ore cercetând și învățând despre conservare și restaurare. Monitorizează temperatura, umiditatea, lumina și praful, pe măsură ce spațiul său devine din ce în ce mai aglomerat.
Și, într-adevăr, ce îl diferențiază pe Stephane de alți hoți este că n-are nicio intenție de a vinde obiectele furate. Se consideră un colecționar de artă cu un stil de achiziție neortodox.

Nu simte remușcări pentru furturile sale, crede că muzeele sunt închisori pentru artă, care nu permit vizitatorilor intimitatea necesară pentru a aprecia o operă de artă la adevărata ei valoare.

Pasiunea devenită obsesie

În cei 7 ani în care fură constant (aproape în fiecare weekend), adună în jur de 300 de opere de artă și obiecte prețioase. Pe parcursul poveștii vedem cu dragostea lui pentru artă se transformă într-o obsesie pentru furat.
După ce e prins prima dată, în Elveția, Anne-Catherine devine mai precaută și o perioadă chiar îl părăsește. Îi cere să folosească mănuși (pentru că acum autoritățile au amprentele lor) și să nu mai fure nimic din acea țară, dar Stephane nu se poate abține.

Încet, dar sigur, mansarda lor se transformă și dorința de a acumula cât mai multe obiecte înghite tot.

„The attic is less a room in the Louvre that the world’s most valuable junkyard. It’s just one thing after another, without end.”

În acest timp mai mulți detectivi (din cele 7 țări în care activează Breitwieser) observă consecvența furturilor și investighează, fără succes, cazurile. Pentru că furturile sunt din muzee mici, cu măsuri de securitate modeste, și, mai ales, pentru că operele furate nu ajung pe piața neagră, detectivii nu au dovezi decât câteva mărturii despre un cuplu suspicios.

Prins

Într-un final Breitwieser este prins (vă las pe voi să descoperiți cum) și, în încercarea de a scăpa de dovezi, multe dintre obiectele furate sunt distruse. Peste 100 dinte ele sunt găsite în canalul râului Rin, o tapițerie de secol XVII a fost găsită abandonată pe marginea drumului (și folosită pe post de covor în secția locală de poliție) și trei picturi pe cupru au fost recuperate de un tăietor de lemne (care le-a folosit ca să-și repare acoperișul, până să citească despre ele în ziar și să-și dea seama ce a găsit). Din păcate, cele mai valoroase din colecție – picturile renascentiste – n-au fost recuperate niciodată, iar mama lui Breitwieser spune că le-a ars.

După ispășirea sentinței, Breitwieser are o șansă să-și refacă viața, dar nu se poate abține și este prins, din nou, furând.

Impresii finale

Am citit cartea foarte repede și m-am lăsat prinsă în povestea lui Breitwieser. Rolurile iubitei și mamei sale în furturi nu sunt foarte clare. Ambele femei refuză să vorbească cu jurnaliștii, așa că ce știm despre ele reiese mai mult din declarațiile lui Stephane.

La final am aflat că informațiile din carte sunt adunate din documentele oficiale ale cazului, dar și din ore și ore de interviuri cu Stephane. Am apreciat că autorul a încercat să prezinte faptele obiectiv, dar cred că se vede foarte limpede admirația și fascinația lui pentru hoțul de artă.

Cartea a apărut și în limba română, la Editura Baroque Books & Arts.
O altă radiografie a cazului a fost scrisă de Vincent Noce – La Collection égoïste.